Primul lucru aflat a fost că alcoolismul este una dintre cele mai vechi probleme ale omenirii. Însă abia recent problema a ajuns să beneficieze de noi metode de abordare. Astăzi, de pildă, medicii ştiu cu mult mai multe despre acest subiect decât ştiau cei de acum două generaţii. Ei au început să abordeze şi să analizeze problema în detaliu.

Membrii AA nu au nici o “definiţie oficială” a alcoolismului. Majoritatea considerăm că acesta poate fi descris ca o subjugare fizică, dublată de o obsesie mintală. Cu alte cuvinte, aveam o nevoie fizică clară de a bea alcool peste puterea noastră de control şi sfidând toate legile bunului simţ. Şi nu numai că aveam această sete arzătoare şi anormală de alcool, dar îi cădeam victime în cele mai nepotrivite momente. Nu ştiam când (nici cum) să ne oprim din consumul de băutură. Iar adesea părea că nu ştiam nici când să începem.

Ca alcoolici, am aflat într-un mod dur că doar puterea voinţei, oricât de mare ar fi fost ea în alte privinţe, nu ne slujea la nimic, când era vorba să ne abţinem de la băutură. Am încercat să nu bem un anumit timp dinainte stabilit. Am făcut promisiuni solemne. Am schimbat tipul şi marca băuturilor. Am încercat să bem doar între anumite ore. Dar nimic nu ne-a reuşit. Mai devreme sau mai târziu, contrar oricărei logici, ajungeam iar la beţie, în ciuda intenţiei noastre deosebit de serioase de a nu bea sau de a nu ne îmbăta.

Am trecut prin faze de disperare sumbră, convinşi că am înnebunit. Am ajuns să ne detestăm, pentru că ne-am prăpădit talentele înnăscute şi că eram o pacoste pentru familie şi pentru ceilalţi din jur. De mii de ori ne-am plâns de milă şi am declarat că nimic nu ne va mai putea salva vreodată.

Astăzi, zâmbim când ne reamintim toate acestea; dar atunci, ele erau experienţe triste şi nefericite.

Astăzi, recunoaştem – de bună voie – că, în ceea ce ne priveşte, alcoolismul este o boală, o boală incurabilă, dar care poate fi stopată, ca şi alte boli. Recunoaştem că nu este o ruşine să fii bolnav, cu condiţia să priveşti problema onest şi să încerci s-o rezolvi. Suntem dispuşi, fără rezerve, să recunoaştem că suntem alergici la alcool şi că e în logica bunului simţ să ne ţinem departe de sursa alergiei noastre.

Înţelegem acum că, după ce treci linia invizibilă de la consumul abuziv de alcool la băutul impulsiv, necontrolat, rămâi alcoolic toată viaţa. Din tot ce ştim este clar că e imposibil să redevenim băutori “normali”, de societate. “Devenit alcoolic, rămâi alcoolic” este realitatea cu care trebuie să trăim.

Am aflat, de asemenea, că alcoolicii nu prea au de ales. Dacă continuă să bea, problema lor se agravează progresiv; nu există dubii că vor ajunge drojdia societăţii, clienţii spitalelor, închisorilor sau ai altor locuri de izolare forţată, până îi va lovi o moarte prematură. Singura lor alternativă rămâne aceea de a nu mai bea deloc, de a se abţine şi de la cel mai mic strop de băutură  alcoolică, sub orice formă. Dacă acceptă să urmeze acest drum şi se lasă ajutaţi, atunci li se deschid porţile unei vieţi adevărate.

Au fost clipe, în cariera noastră de băutori, în care eram convinşi că, pentru a bea controlat, era destul să ne oprim după al doilea, al cincilea sau al nu ştim câtelea pahar. Doar cu vremea am ajuns să ne dăm seama că nu al cincilea, nici al zecelea, nici al douăzecelea pahar ne îmbăta, ci primul! Primul pahar era răspunzător pentru toate celelalte. Primul pahar ne lansa în caruselul beţiilor. Primul pahar era cel care producea reacţia în lanţ a comportamentului alcoolic, care ne făcea să pierdem controlul asupra băuturii.

AA exprimă aceasta astfel: „Pentru un alcoolic, un pahar e prea mult, iar o mie nu sunt destule”.

În vremea alcoolismului nostru activ, mulţi dintre noi descoperiserăm că abstinenţa forţată nu era o experienţă foarte plăcută. Unii au fost în stare să se abţină de la băutură zile sau săptămâni în şir, ba chiar ani de zile. Dar această abstinenţă nu ne aducea nici o bucurie. Ne simţeam chinuiţi ca nişte martiri. Eram nervoşi şi greu de suportat de colegi şi de familie. Trăiam în aşteptarea zilei în care puteam bea din nou.

Acum, printre AA, privim abstinenţa cu alţi ochi. Ea ne aduce o senzaţie plăcută de libertate, un sentiment de eliberare din însăşi dorinţa de a bea. De când ştim că nu vom mai putea bea alcool în mod controlat, ne concentrăm eforturile astfel, încât să trăim din plin ziua de azi fără alcool. Ziua de ieri nu mai poate fi schimbată. Iar ziua de mâine nu vine niciodată. Astăzi e singura zi care trebuie să ne reţină atenţia. Şi ştim din experienţă că şi cei mai „înrăiţi” beţivi pot trăi douăzeci şi patru de ore fără să bea. Chiar dacă nu e vorba decât de amânat băutura o oră sau numai un minut, ei descoperă că pot amâna băutura pentru o anumită periodă de timp.

Când am auzit pentru prima oară de AA, ni se părea miraculos că nişte băutori înrăiţi au putut ajunge la acea abstinenţă despre care vorbeau membrii mai vechi. Unii am crezut că noi beam altfel, că experienţa noastră nu se putea „compara” cu a lor, că AA îi ajutau pe alţii, dar nu pe noi. Alţii, care nu fuseserăm încă grav afectaţi de modul în care beam, credeam că AA sunt de teapa beţivilor înrăiţi şi că noi ne putem descurca singuri.

Experienţa printre AA ne-a învăţat două lucruri importante. Mai întâi, că toţi alcoolicii au de furcă cu aceeaşi problemă de bază, fie că este vorba de cel care cerşeşte pentru o bere sau de cel care ocupă postul de director la o companie de prim rang. În al doilea rând, ştim acum că programul AA de restabilire a sănătăţii reuşeşte aproape la toţi alcoolicii care doresc cu adevărat să se însănătoşească, fără nici o legătură cu modul în care au băut ei.

Noi, toţi cei care astăzi suntem membrii AA, am avut de luat o hotărâre crucială înainte de a ne simţi în siguranţă în acest nou program de viaţă fără alcool. A trebuit să ne privim obiectiv, aşa cum eram în realitate şi să ne analizăm modul de a bea, cu toată onestitatea. A trebuit să admitem că eram neputincioşi în faţa alcoolului. Pentru unii, acest efort a fost cel mai greu din toată viaţa lor.

Nu ştiam mare lucru despre alcoolism. Fiecare aveam o idee proprie despre cuvântul „alcoolic”. Îl atribuiam vagabonzilor irecuperabili, epavelor sociale. Credeam că alcoolism înseamnă lipsă de voinţă şi slăbiciune de caracter. Unii dintre noi au opus rezistenţă timp îndelungat ideii de a recunoaşte că erau alcoolici. Alţii au recunoscut-o doar parţial.

Majoritatea, însă, am găsit uşurare în faptul că alcoolismul este o boală. Recunoşteam că e absolut normal, natural, să tratezi un rău care ameninţă să te distrugă. Am încetat să mai vrem să ne amăgim şi să-i amăgim şi pe ceilalţi că noi puteam stăpâni alcoolul, atunci când toate dovedeau contrariul.

Ni s-a dat, de la bun început, asigurarea că nimeni nu are dreptul să ne spună că suntem alcoolici. Era dreptul nostru şi numai al nostru, bazat pe lucruri doar de noi ştiute. Nici medicul, nici preotul, nici soţul, nici femeia de lângă noi, nici prietenul cel mai înţelegător n-aveau de unde şti cu precizie dacă mai eram sau nu în stare să controlăm băutura.

Ne puneam adesea întrebarea: „De unde să ştiu dacă sunt cu adevărat alcoolic?” Ni s-a răspuns că nu există reguli precise şi absolute pentru diagnosticare. Însă am aflat că există simptome revelatoare. Dacă ne îmbătam atunci când aveam toate motivele să nu bem, dacă beam din ce în ce mai mult, dacă nu ne mai plăcea băutura ca la început, acestea erau indicii simptomatice ale bolii alcoolismului. Trecându-ne în revistă experienţele de băutori şi consecinţele lor, toţi am putut desprinde conluzii noi, care ne-au permis fiecăruia să descoperim adevărul despre sine.

Era firesc să vedem viaţa fără alcool ca pe o perpectivă tristă. Ne temeam că AA sunt nişte amici plicticoşi sau, mai rău, nişte predicatori cam scrântiţi. Am găsit, dimpotrivă, nişte fiinţe umane ca şi noi, dar care aveau puterea de a ne înţelege problema şi care nu ne condamnau pentru ea.

Ne-am întrebat apoi ce trebuia să facem ca să rămânem abstinenţi, cât costă ca să devii membru AA şi cine conduce comunitatea la nivel local şi mondial. Curând am aflat că nu există nici o obligaţie în AA, că nimeni nu vine să se supună unui ritual sau unui tipar de viaţă. Am aflat şi că nu se cer taxe de intrare, nici cotizaţii; se face o colectă în timpul întâlnirilor pentru plata sălilor de întâlnire, pentru cafea şi publicaţii. Dar nici această formă de contribuţie nu este o condiţie de intrare în AA.

Ne-am dat repede seama că AA abia dacă au un minimum de organizare şi că nimeni nu dă ordine în această comunitate. Organizarea întâlnirilor este încredinţată unor membri ai grupurilor; aceştia cedează locul cu regularitate altor membri. Principiul „rotaţiei” este foarte popular în AA.

Cum este posibilă menţinerea abstinenţei printr-o asociere atât de puţin organizată?

Răspunsul e simplu. Odată ce ajungem la această abstinenţă, încercăm să ne-o menţinem mergând pe urmele înaintaşilor noştri, învăţând din experienţa lor fericită.

Astfel, aceşti deschizători de drumuri ne-au pus la dispoziţie anumite „unelte” şi repere pe care suntem liberi să le acceptăm sau să le respingem. În acest mod, abstinenţa devine cel mai important lucru din viaţa noastră şi credem că e înţelept să urmăm cărările bătătorite de cei care au demonstrat că programul de însănătoşire al Alcoolicilor Anonimi este cu adevărat eficace.

 

Să luăm un exemplu. Nu facem nici un fel de promisiuni: nu spunem că nu vom mai bea “niciodată”. Încercăm mai degrabă să ne conformăm unui principiu pe care, de comun acord în AA îl numim “principiul celor 24 de ore.” Ne străduim să rămânem abstinenţi numai pentru următoarele 24 de ore. Încercăm, pur şi simplu, să trăim o zi fără alcool. Dacă simţim impulsul de a bea, nici nu-i cedăm, nici nu-i rezistăm. Ne limităm doar la a amâna această băutură pe mâine.

Când este vorba despre alcool, încercăm să ne păstrăm o formă de gândire onestă şi realistă. Dacă suntem tentaţi să bem (iar tentaţia dispare, în general, după primele luni printre AA), ne întrebăm dacă pentru paharul acela merită să trăim toate urmările pe care le-am cunoscut pe când beam. Nu uităm că suntem complet liberi să ne îmbătăm dacă vrem, că alegerea (să bem sau să nu bem) ne aparţine în totalitate. Şi, mai presus de toate, încercăm să fim conştienţi de faptul că, oricât de lungă ne este abstinenţa, rămânem alcoolici. Şi alcoolicii, după câte se ştie, nu pot fi băutori de societate, consumatori normali de alcool. 

Noi urmăm experienţa “vechilor membri” din alte motive. Mergem cu regularitate la întâlnirile grupului de care ne simţim ataşaţi. Nimic nu ne obligă la aceasta. Nu putem explica întotdeauna nici de ce mărturisirile altor membri sau interpretările lor asupra modului de viaţă AA par să ne stimuleze, să ne încurajeze. Şi totuşi, aproape toţi simţim că prezenţa  la întâlniri şi contactele cu alţi membri AA contribuie enorm la menţinerea abstinenţei noastre.

Imediat după intrarea în comunitatea AA, am auzit vorbindu-se despre  „cei 12 Paşi” de recuperare de pe urma alcoolismului. Am aflat că aceşti paşi sunt înregistrarea eforturilor celor dintâi membri, paşii prin care au trecut ei de la băutul necontrolat, la abstinenţa plăcută. Am descoperit faptul că factorul cheie al acestui progres a fost umilinţa însoţită de încrederea într-o Putere superioară nouă înşine. Unii membri preferă s-o numească „Dumnezeu”, dar ni s-a precizat că era o chestiune de interpretare personală, că puteam să-i spunem acestei Puteri oricum ne convenea. Deoarece alcoolul fusese în mod evident o putere mai mare decât noi înşine pe când beam, ne-am văzut nevoiţi să recunoaştem că probabil ne era imposibil să ne conducem propriul destin. Deci, era logic să căutăm ajutor altundeva. Pe măsură ce am progresat printre AA, concepţia noastră despre o Putere superioară s-a maturizat. Dar maturizarea am produs-o fiecare dintre noi pentru sine, nimeni nu ne-a impus nimic în această privinţă.

În fine, din Pasul al Doisprezecelea şi din experienţa membrilor mai vechi, am desprins ideea că devotamentul faţă de alţi alcoolici care cer ajutor AA, era un mijloc eficace de întărire a propriei abstinenţe. Ori de câte ori a fost posibil, am participat şi noi, neuitând niciodată că celălalt este singurul în măsură să-şi constate alcoolismul.

Ne-am ghidat şi după experienţa numeroşilor AA care au propus noi sensuri unor vechi zicale. „Să începem cu începutul” (sau „Urcatul oricărei scări începe cu prima treaptă de jos”) este o expresie care ne reaminteşte că, oricât am încerca, nu putem face totul dintr-o dată, că trebuie să ţinem minte importanţa de prim rang a abstinenţei, indiferent ce am dori să reconstruim în viaţa noastră.

„Cu răbdarea treci marea” este o altă zicală cu înţeles nou pentru alcoolici, care greşesc mereu ambalând prea multe „motoare” în tot ceea ce fac. Experienţa noastră arată că alcoolicii ar trebui, şi pot să înveţe să-şi încetinească ritmul. „Trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască” este a treia zicală, o sugestie care le aminteşte mereu alcoolicilor că nu-şi pot permite să fie intoleranţi faţă de alţii, oricâţi ani de abstinenţă ar avea.

Cărţile şi broşurile AA sunt de asemenea un ajutor preţios. La scurt timp după intrarea în AA, cei mai mulţi dintre noi am avut şansa să citim Alcoolicii Anonimi, cartea AA care conţine experienţa primilor membri şi în care sunt consemnate mărturisirile şi principiile care păreau să stea la baza însănătoşirii lor. Numeroşi membri, chiar cu mare vechime în comunitatea AA, deci cu o abstinenţă îndelungată, continuă să consulte această carte, precum şi altele, în căutare de răspunsuri şi inspiraţie. (Alte cărţi AA sunt: Cei doisprezece Paşi şi Cele Douăsprezece Tradiţii, Comunitatea AA se maturizează, Transmite mesajul, Punctul de vedere al lui Bill, etc.)

AA publică, de asemenea, o revistă internaţională (în limba engleză) numită AA Grapevine, atât pentru nou-veniţi, cât şi pentru membrii vechi.

Deoarece programul AA este în esenţă un mod de viaţă, puţini dintre noi au fost vreodată în stare să descrie cu maximă exactitate cum contribuie diveresele elemente ale programului de însănătoşire la abstinenţa noastră actuală. Nu toţi interpretăm, nu toţi trăim în exact acelaşi mod acest program. Însă toţi putem dovedi că printre AA ne menţinem abstinenţa, după ce multe alte încercări au eşuat. Mulţi membri, abstinenţi cu mare „vechime”, spun că au acceptat programul „pe încredere”, pur şi simplu, şi nu înţeleg  încă în întregime „mecanismul” funcţionării lui pentru ei. Între timp, ei continuă să încerce să transmită încrederea pe care au câştigat-o altora, care înţeleg – la rândul lor – prea bine că alcoolul acţionează dezastruos asupra alcoolicului.

Credem că programul AA de restabilire a sănătăţii acţionează pozitiv pentru aproape oricine are dorinţa de a nu mai bea. El poate reuşi şi în cazul celor care cred că au fost împinşi spre AA fără voia lor. Sunt mulţi printre noi aceia care au venit în contact cu programul AA sub presiuni profesionale sau sociale. Mai târziu, aceştia au decis, fiecare pentru sine.

I-am văzut pe unii ezitând o vreme, dând doar târcoale Comunităţii, înainte de a „adopta” programul. Am văzut şi dintre aceia care au făcut doar eforturi simbolice pentru a urma principiile deja testate prin care aproximativ 2.000.000 de AA ne menţinem abstinenţa; aceste eforturi simulate nu sunt de-ajuns.

Contează prea puţin starea sau condiţia socială ori de educaţie ale alcoolicului; ştim din experienţă şi din ce am observat, că AA oferă poarta, calea de ieşire din închisoarea alcoolismului. Pentru cei mai mulţi dintre noi a fost o cale uşoară.

La momentul intrării noastre în programul AA, mulţi aveam probleme cu toptanul – de bani, de familie, de serviciu, de personalitate. Curând aveam să descoperim că problema noastră cea mai mare era alcoolul. Odată acesta pus sub control, puteam aborda cu succes celelalte probleme. Soluţiile la acele probleme veneau uneori destul de greu, dar, fiind tot timpul treji, le-am făcut faţă mai eficient decât atunci când beam.

Noi, toţi cei care astăzi suntem membrii AA, am avut de luat o hotărâre crucială înainte de a ne simţi în siguranţă în acest nou program de viaţă fără alcool. A trebuit să ne privim obiectiv, aşa cum eram în realitate şi să ne analizăm modul de a bea, cu toată onestitatea. A trebuit să admitem că eram neputincioşi în faţa alcoolului. Pentru unii, acest efort a fost cel mai greu din toată viaţa lor.

Nu ştiam mare lucru despre alcoolism. Fiecare aveam o idee proprie despre cuvântul „alcoolic”. Îl atribuiam vagabonzilor irecuperabili, epavelor sociale. Credeam că alcoolism înseamnă lipsă de voinţă şi slăbiciune de caracter. Unii dintre noi au opus rezistenţă timp îndelungat ideii de a recunoaşte că erau alcoolici. Alţii au recunoscut-o doar parţial.

Majoritatea, însă, am găsit uşurare în faptul că alcoolismul este o boală. Recunoşteam că e absolut normal, natural, să tratezi un rău care ameninţă să te distrugă. Am încetat să mai vrem să ne amăgim şi să-i amăgim şi pe ceilalţi că noi puteam stăpâni alcoolul, atunci când toate dovedeau contrariul.

Ni s-a dat, de la bun început, asigurarea că nimeni nu are dreptul să ne spună că suntem alcoolici. Era dreptul nostru şi numai al nostru, bazat pe lucruri doar de noi ştiute. Nici medicul, nici preotul, nici soţul, nici femeia de lângă noi, nici prietenul cel mai înţelegător n-aveau de unde şti cu precizie dacă mai eram sau nu în stare să controlăm băutura.

Ne puneam adesea întrebarea: „De unde să ştiu dacă sunt cu adevărat alcoolic?” Ni s-a răspuns că nu există reguli precise şi absolute pentru diagnosticare. Însă am aflat că există simptome revelatoare. Dacă ne îmbătam atunci când aveam toate motivele să nu bem, dacă beam din ce în ce mai mult, dacă nu ne mai plăcea băutura ca la început, acestea erau indicii simptomatice ale bolii alcoolismului. Trecându-ne în revistă experienţele de băutori şi consecinţele lor, toţi am putut desprinde conluzii noi, care ne-au permis fiecăruia să descoperim adevărul despre sine.

Era firesc să vedem viaţa fără alcool ca pe o perpectivă tristă. Ne temeam că AA sunt nişte amici plicticoşi sau, mai rău, nişte predicatori cam scrântiţi. Am găsit, dimpotrivă, nişte fiinţe umane ca şi noi, dar care aveau puterea de a ne înţelege problema şi care nu ne condamnau pentru ea.

Ne-am întrebat apoi ce trebuia să facem ca să rămânem abstinenţi, cât costă ca să devii membru AA şi cine conduce comunitatea la nivel local şi mondial. Curând am aflat că nu există nici o obligaţie în AA, că nimeni nu vine să se supună unui ritual sau unui tipar de viaţă. Am aflat şi că nu se cer taxe de intrare, nici cotizaţii; se face o colectă în timpul întâlnirilor pentru plata sălilor de întâlnire, pentru cafea şi publicaţii. Dar nici această formă de contribuţie nu este o condiţie de intrare în AA.

Ne-am dat repede seama că AA abia dacă au un minimum de organizare şi că nimeni nu dă ordine în această comunitate. Organizarea întâlnirilor este încredinţată unor membri ai grupurilor; aceştia cedează locul cu regularitate altor membri. Principiul „rotaţiei” este foarte popular în AA.